Am obiceiul, atunci când îmi găsesc locul de parcare ocupat, să blochez maşina care e pe el. Evident, doar dacă nu a lăsat un număr de telefon la care să pot suna şoferul.

Se pare că, pentru unii, este mai scump/greu să dea un telefon decât să facă 10 manevre pentru a ieşi din parcare:

P.S. Eu îmi las numărul de telefon pentru ca cei pe care-i găsesc pe locul de parcare să mă poată suna. Asta aşa, să nu credeţi că sunt atât de muist.

Săptămâna trecută am fost să văd Puss in Boots. Mişto film, amuzant, mişto 3D, aşa cum am spus-o deja. Invitaţia am primit-o, aşa cum se întâmplă de obicei, cu destul de multă vreme înainte şi, la fel ca de fiecare dată, atunci când un film urmează să apară atât în varianta titrată cât şi cea dublată, pe invitaţie se menţionează ce versiune va rula la avanpremieră.

De această dată, filmul pe care urma să-l vedem era titrat, spre marea mea bucurie, şi sunt sigur că nu numai a mea. Eh, ce nu înţeleg eu este de ce insistă părinţii să vină cu copiii după ei, copii ce nu sunt capabili să înţeleagă limba engleză şi nici să citească singuri subtitrarea. Este chiar atât de important ca puştiul tău de 4-6 ani să vadă acest film cu câteva zile înainte de premiera celui dublat? Este atât de scump un bilet la IMAX încât îl duci doar când vezi filmele gratuit?

Un alt aspect este acela că, în ciuda aparenţelor, noi acolo eram la muncă. Nu am fost invitaţi să mâncăm, să bem şi să vedem un film, după care să plecăm fericiţi acasă pentru că “am ieşit şi azi, ba chiar fără să scoatem vreun leu din buzunar”. Noi suntem acolo pentru că cineva vrea să promovăm acel film, fiecare prin ce metode poate. Ţi-ai lua copilul după tine la muncă dacă ai fi femeie de serviciu? Hai puiule să vezi cu ce talent şterge mami pişatul din toaletă. Nu prea cred.

Aşa că, de ce naiba trebuie să te suport pe tine tot filmul în timp ce-i citeşti plodului? Serios, vreau să mă bucur de film, nu cred că cer prea mult. Ah, şi el vrea să se bucure? Du-l dracu la varianta dublată, cu restul puradeilor, şi scuteşte-ne de dublarea ta improvizată, nu eşti Margareta Nistor.

Nici nu vreau să încep să-mi vărs nervii făcuţi de toţi copiii ce aleargă liberi prin restaurante, zbiară şi fac tot ce le trece prin cap. De ce eu nu pot să mă bucur de mâncarea mea, dar tu, cel care l-ai făcut şi care trebuie să ai grijă de el îţi vezi liniştit de discuţia pe care ai, făcând fără pic de bun simt abstracţie de ce face copilul tău?

Atunci când sunt pe la clienţi, ca o curvă ce se respectă, îmi place să interacţionez cu persoanele din jurul meu, pentru că, în ciuda aparenţelor, sunt o fire sociabilă.

Acum câteva clipe discutam cu o domnişoară pe care o remarcasem, dar cu care nu mai avusesem vreun schimb de replici prea amplu. Am înţeles apoi şi de ce.

Conversaţia a ajuns în punctul în care ea se plângea de volumul de muncă pe care îl are de făcut, eu, încercând să o susţin, i-am spus “eh, e bine că faci faţă”, moment în care, fără nicio ezitare, fata răspunde “şi dacă nu pot face faţă, fac spate”.

După un moment de linişte în care să-i dau timp să realizeze ce a spus, astfel încât să mă asigur că nu a fost o greşeală, ci intenţie, îi spun râzând “dacă făceam eu gluma asta, aş fi fost un porc nesimţit, aşa, făcută de tine, este în regulă, şi chiar de apreciat din partea unei fete.” Problema a apărut la următoarea replică a ei “păi acum pot să fac astfel de glume, că mi-am găsit prieten, nu trebuie să mai fac pe domnişoara căreia-i place shoppingul.”

Stai aşa, să înţeleg. Tu de fapt eşti caterincă, ştii să faci glume “d-astea”, dar încercai să pari o piţipoancă doar pentru că asta crezi că vor bărbaţii? Foarte, foarte greşit. Da, există cei care caută astfel de tipe, dar doar pentru că şi ei sunt limitaţi, pentru că nici ei nu sunt în stare să susţină o discuţie complexă. Vrei un astfel de tip lângă tine, mai ales când tu, aparent, eşti în stare de mai mult? Înseamnă că m-am înşelat.

Un bărbat ce caută o relaţie, nu doar ceva să fută, va pune mult accent pe capacitatea ta de a îi stimula şi creierul din cap, nu doar cel dintre picioare.

Păcat de astfel de fete care ajung să pună suflet într-o relaţie cu un astfel de specimen şi, când vor realiza de fapt pe cine au lângă ele, va fi prea târziu. Pe de altă parte, am găsit o explicaţie pentru faptul că nu-mi place nicio tipă şi sunt singur (yeah, rite).

Utilitatea sistemului de autoservire este lesne de înţeles: îţi alegi ce vrei, cât vrei, când vrei (asta dacă nu eşti blocat în spatele vreunei grase care nu se poate hotărî pe ce tip de pâine integrală să-şi întindă crema de ciocolată cu extra zahăr). Nu stă nimeni la coadă după tine, nu te înjură vânzătorul dacă ai uitat să-ţi cumperi hârtie igienică şi trebuie să te întorci în celalalt capăt al magazinului. Aceasta este logica sistemului de autoservire în general.

La noi însă îşi mai face apariţia un avantaj, unul foarte mare chiar, dar doar în favoarea vânzătorului: românul nu are măsura. Românul va pleca la hypermarket să-şi cumpere lapte, pentru că este cu 20 de bani mai ieftin, şi va ieşi cu coşul plin de chestii de care nu este foarte sigur că are nevoie, dar pe care le vrea.

Nu vă faceţi că nu ştiţi la ce mă refer, sigur vi s-a întâmplat şi vouă. Nicăieri nu este mai bine demonstrat acest impuls mioritic ca în preajma sărbătorilor, şi-n special a celor de iarnă. Cred că vânzătorii din magazinele de cartier fac o mare greşeală atunci când bat la casă după fiecare produs pe care-l cere cumpărătorul. Faptul că omul vede tot timpul cât are de plată îl face să se oprească.

Ieri mi-am demonstrat că şi eu sunt un astfel de român (nu că nu mi s-ar fi întâmplat până acum să plec cu portbagajul plin din Cora/Auchan/oricare şi lapte să iau tot de la Micul de la colţ).

Eram în Afi aşteptând să înceapă Cars 2 şi am văzut noul stand de frozen yogurt, cică primul din Ro, bla bla. Problema? Este cu autoservire. Adică îţi iei frumuşel o cupă d-aia de carton, îţi pui de care iaurt vrei şi în ce cantităţi crezi de cuviinţă, alegi nişte toppinguri şi te duci la casa pentru a plăti. Cum se plăteşte? Pai, la 50 de grame.

Şi mă duc eu fericit şi-mi pun iaurt de mere verzi, doar că, evident, nu mi s-a părut destul, aşa că am mai pus puţin. Cum, o singură aromă? Nu frate, mai punem şi de căpşuni şi vreo 2 tipuri de toppinguri. La cât am ajuns? Pe la vreo 300 de grame. 300 de grame de iaurt ce trebuiau să-şi facă loc peste meniul Kentucky mare mâncat cu 10 minute înainte.

Evident că nu au avut loc, evident că am aruncat mai mult de jumătate, dar cui să-i pese? Ei şi-au vândut produsul, ce contează că a ajuns la gunoi. Eu sunt cel care a scos fără să gândească bani din buzunar.

Deseori bărbaţii se plâng, se vaită, înjură şi ar vrea să scape de toate femeile de pe şosele, şi, de cele mai multe ori, pe bună dreptate. Ieri însă am văzut un moment de dreptate divină, un moment în care o femeie a încurcat o altă femeie.

Situaţia a fost destul de simplă: coadă la semafor, una vroia să schimbe banda şi a apucat să-şi bage botul, cealaltă, ori n-a vrut s-o lase, ori nu se uita pe unde merge, ori aplica regula numărul unu din cartea de legislaţie pentru femei “Am prioritate, deci trec, indiferent de ce-i în jurul meu.” Frână, claxon, ţipete; nimic ieşit din comun.

Duduia care a schimbat banda, ajungând în dreptul meu şi văzând că râd, îmi spuse “E femeie, e proastă.” Oare ea a realizat ce zice? A conştientizat că şi-a recunoscut în faţa mea poziţia pe care o ocupă după ce iese din parcare? Prin capul ei de blondă o fi trecut în acel moment, sau chiar şi după, gândul că ne-a dat nouă, bărbaţilor, celor dotaţi cu instrumentele necesare mânuirii unui autovehicul, dreptate într-o dispută ce datează de când prima piţipoancă şi-a luat carnetul pe banii lu’ tăticu?

I-am zâmbit şi mi-am văzut mai departe de drum, bucuros că există acele clipe când, până şi ele, se lovesc de nervii cauzaţi prin refuzul insistent în faţa transportului în comun.